Aliajele Aurului

• Alierea cu nichel ori paladiu dă naştere aşa-numitului aur alb, în vreme ce alierea cu cupru dă aliajului o nuanţă roşcată - aur roşu sau aur roz, în funcţie de cantitatea de cupru. Adăugarea unor cantităţi mici de zinc dă aliajului o culoare de galben închis sau galben-roşiatic.
• Adăugarea de cadmiu în cantitate mică permite obţinererea unor nuanţe verzui (dar e rar folosită deoarece cadmiul e un metal toxic).
• Există şi aur violet, obţinut prin combinarea aurului cu aluminiul în anumite condiţii, precum şi aur albastru, rezultat prin alierea aurului cu indiu sau galiu. (Tehnic vorbind, aceste combinaţii nu sunt aliaje adevărate, ci aşa-numiţi compuşi intermetalici, cu o structură internă diferită de a aliajelor, ceea ce le face mai puţin maleabile, mai casante, insa dure.)
• Şi, nu in ultimul rand, a fost obţinut şi aur negru, denumit astfel de către firmele de bijuterii care îl folosesc; culoarea nu e obţinută prin combinarea aurului cu alt metal, ci prin tratamente de suprafaţă ale obiectelor din aur, diferite procedee electrochimice care au ca rezultat formarea unui sediment de metal sclipitor, insa de culoare închisa, pe suprafaţa respectivei bijuterii.

O calitate deosebită a aurului, care l-a făcut foarte preţuit, este marea sa rezistenţă la factorii de mediu, capacitatea de a-şi păstra tăria şi strălucirea chiar în contact cu substanţe care distrug sau deteriorează alte metale. Apa, aerul şi numeroşi compuşi corozivi nu au niciun efect asupra aurului. Iar acest lucru e posibil datorită reactivităţii sale chimice foarte scăzute. Deşi nu este inert (complet non-reactiv), există foarte puţine substanţe care îl pot oxida sau care îl dizolvă.

Una dintre aceste substanţe, cunoscute din Evul Mediu, este apa regală (aqua regia), un amestec, extrem de coroziv, de acid azotic şi acid clorhidric. (În denumirea de "apă regală", recunoaştem tiparele gândirii alchimiştilor medievali: era necesara o apă regală pentru a veni de hac "regelui metalelor" - aurul). Interesant e faptul că niciunul dintre cei doi acizi nu poate dizolva, de unul singur, aurul; doar combinaţia dintre ei o poate face, deoarece, în amestec, fiecare acid îndeplineşte un anumit rol şi tocmai acestă "conlucrare" face posibilă dizolvarea metalului. (Acidul azotic poate, în schimb, de unul singur, să dizolve argintul şi metalele comune, o proprietate utilizată pentru a distinge aurul de alte metale, prin aşa-numitul test cu acid.)

O altă substanţă în care aurul se dizolvă este mercurul, rezultatul fiind un aliaj numit amalgam de aur. Acestă proprietate a stat, veacuri la rând, la baza unei metode de extragere a aurului din minereuri - metoda amalgamării.

Şi, în fine, aurul mai poate fi dizolvat în soluţii alcaline de cianuri - iarăşi un fenomen ce stă la baza unei metode de extracţie, metoda cianurării, folosită azi pe scară largă în industria extractivă a aurului.